Posted in păreri impertinente, Uncategorized

Cine sunt oamenii licurici?


25994866_544146815938817_5618177250310051677_n

Înainte de toate aș vrea să precizez că ideea de mă folosi de cineva pentru rezolvarea propriilor probleme mi se pare GREȚOASĂ! Nu aș putea niciodată să ies  cu un tip care are bani în ideea să îl storc de avere, să îl privesc pe ăla ca pe un cec pe două picioare, nu aș putea niciodată să fiu prietenă cu cineva doar ca să îmi rezolve mie problema x sau problema y. Oamenii nu sunt obiecte de întrebuințare ale problemelor altor oameni, deși am observat că foarte mulți indivizi recurg la treburile de mai sus. 

Când ți se întâmplă ceva foarte aiurea și te trezești într-un coșmar ai oportunitatea de a vedea cine îți este alături atunci și cine nu. În momentele alea vezi care sunt oamenii ploșniță care au stat pe capul tău ani în șir bucurându-se de prietenia ta și tot ce presupunea asta și oamenii licurici care îți sunt alături și îți întind o mână. Ei bine, în 2017 am avut ocazia asta: să îi văd și pe unii și pe alții. Se mai întâmplă un fenomen atunci când te trezești cu capul în groapă: oamenii ploșniță se cară de la sine, nu e nevoie să îi mături tu pe făraș și să îi duci la ghena de gunoi. Te lasă în amărăciunea ta și lasă loc oamenilor licurici. Oamenii licurici sunt cei care te țin de mână, îți fac un ceiuț la nevoie, te întreabă cum îți este…se preocupă REAL de starea ta! Așa că în 2017 pot să spun că am scăpat de ploșnițe. Ploșnițe care ani la rând s-au prefăcut că fac parte din a doua categorie: a licuricilor. Sigur, ani la rând nu m-am confruntat cu ceva foarte aiurea, e simplu să fii prieten cu cineva care este mereu ok și cu zâmbetul pe buze. Ce este cel mai ciudat este că s-au dovedit oameni licurici – oameni cu care nu aveam așa mari tangențe, iar când au aflat cu ce mă confrunt au sărit imediat să mă ajute, să mă sune mereu să mă întrebe cum mă simt, să mă întrebe cu ce mă pot ajuta ( și nu era o întrebare doar așa de pamflezir…era pe bune). Nu trebuie să cunoști pe cineva și să îi fii prieten an de zile ca să îți fie prieten la rândul său, uneori oamenii pe care îi cunoști recent se dovedesc a fi mult mai prieteni decât ăia pe care îi considerai aproape de ani în șir. 

Groapa în care te afli – triază oamenii de lângă tine! 

Advertisements
Posted in păreri impertinente, Uncategorized

Cea mai mare frică a mea a fost să nu fiu vreo tâmpită


21034238_494581140895385_880569554944208016_n

La douăzeci de ani mi-am zis : Nu, nu imi doresc copii.  Multă lume, inclusiv eu am crezut că o să îmi treacă d etapa asta și o să vină o vreme când o simt așa în mine o dorință extremă de a fi mamă. Mnu, acest lucru nu s-a întâmplat nici acum, ba mai mult cu fiecare an care trece sunt și mai convinsă că nu îmi doresc asta. Dintotdeauna am considerat că pentru a fi părinte trebuie în primul rând să fii înțelept. Să ai acea înțelepciune, sclipire. Numai așa ai dreptul să ai un copil.  Eu nu-s înțeleaptă și probabil nu o să fiu niciodată, iar ideea că aș avea un copil și nu aș știi cum să îl educ și să îl fac OM m-a speriat și mă sperie îngrozitor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc acum. 

Întotdeauna copiii au tras la mine. Nu știu cum se întîmplă, dar dacă este vreun copil prin preajma mea este imposibil să nu vină la mine și să nu vrea să se joace, vorbească cu mine. Același lucu mi se întâmplă și cu copiii adolescenți ai prietenelor mele. Ăia nu se se joace, ci pur și simplu să vină să vorbească cu mine. Probabil moaca mea le spune ceva. Azi, o colegă de la serviciu a venit cu fii-sa, nu avea cu cine să o lase acasă. Fata : 12 ani, înăltuță, machiată ca una de 20 de ani și cu o atitudine de arogantă. A venit la mine și a început să îmi vorbească: despre școală, băieți, dar mai ales despre hainele de firmă și machiaje. 

Cunoști brandul EVESIJFSOJ? 

Nu, îi răspundeam eu sec. 

Vaaaaai, dar tu chiar nu știii? E cea mai tare firmă de haine!!!! spunea ea extrem de uimită că nu cunosc acel brand. 

Contează mult să fie de firmă? 

Asta contează cel mai mult! Uite ( și îmi arată ea pe internet), bluza asta la 700 de lei ți se pare scumpă? 

Hai să ne lămurim, care e motivul pentru care contează atât de mult ca haina să fie de firmă? 

Mmmm…nu știu, să moară proastele alea de ciudă de la mine de la școală. Îmi place să impresionez. Bine, îmi plac și hainele de firmă, nu pot să mă îmbrac în orice treanță. Tot nu mi-ai răspuns, ți se pare scumpă bluza asta? 

Promit să îți răspund, dar mai întâi vreau să mă lămurești cu câteva lucruri. Să înțeleg că pentru tine contează firma hainelor doar ca să le faci în ciudă colegelor de la școală? 

Normal. Și-așa toate mă invidiază și zic despre mine că sunt o fițuasă. 

Și tu ce părere ai despre asta?

Sunt niște proaste. Normal că îmi place că sunt invidiată, mă face să mă simt așa…în centrul atenției. Toată lumea e la picioarele mele! Acum zi, ți se pare scumpă bluza asta? 

Ție? Ție cum ți se pare bluza ca preț?

Super ieftină! ( pe un ton arogant și detașat totodată). 

Ce bine, poți oricând să ți-o cumperi! Deci, data viitoare când ne vom revedea mă aștept să te văd cu bluza. 

Moment de tăcere cîteva secunde, după care a luat vorba în altă parte. Deschide pagina de facebook și îmi arată poze cu diverse colege prietene ale ei. Toate arătau de 20 și ceva de ani machiate în toate felurile, îmbrăcate ca de pe centură sau de zici că tocmai veneau din clubul Bamboo. Toate aveau 12,13 ani. Mi s-a părut un moment tragic. Am simțit așa deodată o tristețe profundă și m-am gîndit că fetele astea habar nu au ce e aia copilărie. Habar nu au de emoțiile unei prime întâlniri cu un băiat care se bâlbâie să te scoată la cofetărie la prăjitură. Sau cum e să primești o scrisoare scrisă de mână de la cineva. Sau cum e să te joci elasticul în fața blocului. Le lipsește inocența. Am încercat să empatizez cu ele, cu stilul lor, m-am gândit: hai, mă…și tu te machiai la 12 ani! Și tu voiai să impresionezi la 12 ani! Și tu mințeai de rupeai la 12 ani ca să atragi atenția. 

Și le-am luat pe rând toate amintirile. E adevărat, prima dată cînd mi-am pus fard pe ochi aveam 12 ani. Obișnuiam ca în fiecare dimineață să plec la școală cu vecina mea de la parter, Ștefania. Ștefania, avea o soră mai mare, în clasa a zecea-a, deci avea și trusă de farduri. Așa că într-o dimineață, repede pe fugă mi-a dat cu puțin fard albastru pe la ochi. Pe fugă, ca să nu ne prindă soră-sa. Arătam ca o sorcovă. Cu fard albastru la ochi și ruj roșu puternic pe buze. Bine ați venit la circ! scria pe mine. Dar eu mă simțeam cea mai frumoasă atunci. Apoi când a aflat și mama că mă machiez ( văzându-mă mereu de la școală boită și spunându-i de Ștefania), primul lucru pe care l-a făcut a fost să îmi cumpere ea o trusă de farduri, dar cu condiția să mă machiez doar în timpul liber, nu la școală. Adică, pe principiu: arăți ca sorcova în weekend, nu și la școală! Eram așa mândră că am trusă de farduri…mă fardam atât de urât că și acum când mă gândesc mă întreb cum naiba puteam să merg în halul ăla pe stradă! 

Cu hainele de firmă nu le-am avut niciodată. Nu m-a interesat. De multe ori mă trezeam la școală că venea câte una țipând la mine plină de uimire : Aaaahhh, ai ghete numaibunedepuslabapeele! ( pe vremea aia era ceva să numaibunedepuslabapelele!), iar eu dădeam din umeri și mă uitam ca tâmpita la ea neînțelegând de ce ce e așa isterică, la dracu, sunt niște ghete! Aceeași atitudine o am și în ziua de azi. 

Dacă îmi doream să impresionez colegii? Nu. Mi se rupea de ei. În general oamenii se adunau în jurul meu, nu invers. Mi-a plăcut dintotdeauna singurătatea, nu am ținut niciodată morțiș să fiu miezul, însă de cele mai multe ori ajungeam miezul fără să fac ceva pentru asta. Poate tocmai pentru că mi-era indiferent. Însă, am vrut mereu să îmi impresionez profesorii la școală. Nu învățam eu mereu de 10, nu eram vreo tocialară sau ceva. Dar prindeam repede lecțiile din clasă și puneam mereu întrebări extra, întrebări la care profesorii nu s-ar fi așteptat în veci.  De ce făceam asta? Pentru că îmi doream să fiu deșteaptă. Să fiu văzută ca pe o tipă deșteaptă. Ca să vă dați seama cam cât de mult conta pentru mine să fiu deșteaptă, o să fac o mică paranteză și am să vă povestesc ceva. În clasa a treia stăteam foarte prost cu matematica. Și nici nu aveam așa o dorință foarte mare să învăț. Așa că maică-mea m-a luat deoparte și pe un ton extrem de blând mi-a zis: Nu e nimic. Am foarte mulți bani. Nu va trebui să muncești niciodată. Ai atît de mulți bani, încât nici nu ai nevoie de școală! În clipa aia am izbucnit în plâns și am început să o implor pe maică-mea : Mamăăăă, nu mă lăsa proastă! Nu mă lăsa proastă! 

Aveam 9 ani pe atunci. Nu m-a interesat că are bani etc. Cea mai mare frică a mea a fost să nu fiu o tâmpită, frică pe care nu știu cum am căpătat-o. 

Poate că și noi atunci la 12 ani făceam ce fac fătucile astea: machiat, dorința de a impresiona cu orice preț, etc. Deosebirea este că noi făceam toate chestiile astea cu atâta inocență, la naiba noi nici nu știam să ne machiem, ne boiam ca sorcova. E trist să vezi un copil de 12 ani care și-a pierdut orice urmă de inocență! 

La final pe fata colegei mele am întrebat-o doar atât: De ce nu ai încredere în tine? Dacă ai avea încredere cu adevărat în tine nu ți-ar mai păsa să impresionezi pe x sau pe y. Să știi că tu ești o fată frumoasă și fără să portți bluze de 700 de lei. După care m-am dus să îi cumpăr o pizza pentru că i se făcuse foame. 

Posted in Uncategorized

Cum a fost 2017 pentru mine


21150279_494579270895572_975705161322706115_n

În 2017:

  • am dat examen pentru postul de psiholog si am luat
  • m-am angajat psiholog la un centru de bătrâni
  • am adoptat un motan, Pepi
  • am slăbit și m-am îngrășat și apoi am slăbit din nou
  • am cunoscut foarte mulți oameni, iar cei mai mulți mi-au devenit prieteni
  • am fost în Grecia 7 zile
  • am trăit cele mai intense momente și emoții alături de câțiva tipi cu care m-am întâlnit
  • am fost la nenumărate spectacole de teatru și spectacole de operă
  • am fost într-o excursie spontană de 2 zile: Cluj, Brașov, Argeș, Vama Veche alături de un tip de care m-am despărțit aproape imediat după excursie
  • m-am tuns scurt și m-am vopsit blondă
  • Am fost cu prietenul meu cel mai bun, Alex în Vama Veche 5 Zile și am dormit la cort și a fost îngrozitor pentru că toaletele din spate unde te puteai spăla și face nevoile erau înguste și mici cât o cutie de conservă
  • am cunoscut cei mai primitivi și proști oameni de pe mapamond și a trebuit să mă adaptez situației și să iau lucrurile ca atare fără să fac vreo criză de nervi
  • am reușit să las în câteva situații să iasă la suprafață acritura și scorpia din mine ca să pot face față acelor momente 
  • m-am făcut brunetă la loc și îmi las părul să crească
  • am vândut un proiect al meu și am câștigat foarte mulți bani de pe urma lui
  • am dat examen de grad și l-am luat
  • am trecut prin niște momente de coșmar și a trbuit să caut toate resursele interioare pentru a putea face față și să îmi pot ajuta familia

Or mai fi fost, dar nu mi le mai amintesc pe toate. Hai, 2018 mai repede! La voi cum a fost 2017? 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Eu si Valeriu, mon amour, trist dar adevărat, Uncategorized

Cancerul face ca timpul să înghețe


În urmă cu două săptămâni am primit cea mai urâtă veste pe care o puteam primi vreodată: mama are cancer. Stadiu avansat. Două săptămâni am trecut prin cele mai groaznice clipe până să aflăm rezultatul tuturor analizelor. Era suspectă că s-ar fi răspândit și la alte organe. O săptămână am ținut-o numai în plâns. Plecam la serviciu și plângeam pe stradă. Ajungeam la serviciu, plângeam. Acasă trebuia să fiu tare și să nu se vadă o clipă tristețea pe fața mea, ca să nu îi transmit mamei starea. Eu trebuia și trebuie să o încurajez, nu să o fac să cadă în depresie. Nu, nu s-a extins și la alte organe! Va fi un an greu, un an în care ea va face chimio, i se va scoate sânul, etc. Un an în care eu va trebui să preiau Totul. Toate treburile. Un an în care o voi vedea cum va vomita continuu, cum îi va cădea părul, etc. Pe mama mea dintotdeauna a înspăimântat-o ideea de cancer. Mama ei a murit de cancer când ea avea vârsta de 18 ani. Și a murit în niște chinuri oribile. Motiv pentru care a refuzat să se gândească vreodată la așa ceva. Ceea ce rezultă că nu și-a făcut analize, mamografie, etc. Tocmai pentru că frica de acest lucru o paraliza. Ne-am dat seama că are, sau mai bine zis mi-am dat seama că nu este ok când a venit în vizită la mine în urmă cu 2 săptămâni și se schimba de haine și i-am văzut sânul deformat. Nici măcar asta nu a făcut-o să meargă la medic, a pus pe seama unor nevralgii la braț sau pe seama durerilor de spate. Abia a doua zi cînd i-am arătat pozele de pe internet cum arată un sân deformat de la cancer s-a dus la medic. Sigur, poate că dacă își făcea analizele anual, nu mai era în stadiu avansat și era mai ușor totul. Și ca o mică paranteză: vă sfătuiesc dragi doamne și domnișoare să lăsați orice teamă la o parte și să vă faceți analizele anual. Pentru că una este când ești în primul stadiu și alta e când ești în ultimul și în pericol de metastază!

Azi a venit Valeriu să mă ia de la serviciu. 

-Te așteaptă cineva, mă anunță o colegă. E un bărbat distins, din altă lume, continuă ea zâmbind. 

Mi-am dat seama că este el. Am stat la o cafea și am vorbit. Mă asculta cu foarte mare atenție și îi venea să plângă. Mă tot întreba dacă am nevoie de ceva. Niciodată nu l-am văzut așa afectat. De 7 ani de zile de când îl cunosc, nu l-am văzut atît de afectat de ceva. Îi tremurau mâinile și i se umeziseră ochii. 

-Dacă ai vreodată nevoie de ceva, te rog să îmi zici! Orice! Știi că fac orice pentru tine, da?

-Știu. Deocamdată e doar așteptare. Mă simt ca și cum a înghețat timpul. 

Tăcea și mă asculta. Era atâta tristețe pe fața lui că mi s-a făcut milă și am schimbat subiectul. 

-Ia zi, ce tipe ai mai cucerit?

Râde. Râd și eu. 

-Foarte multe. Inclusiv acum când te-am luat de serviciu,  se uita una la mine foarte atentă.

-Da, e o colegă.  Mi-a zis și mie că te place. 

-Ei, vezi? 

-Când pleci?

-Marți. Știi că am venit în țară pentru tine. Cum mi-ai spus ce se întâmplă, cum m-am urcat în avion să vin să te văd. 

-Nu trebuia să vii. La câtă treabă ai…

-Mai ții minte ce ți-am spus acum 7 ani la prima noastră întâlnire?

-Ce? 

-Că nimeni și nimic nu e mai important decât tine! A rămas și rămâne valabil! 

21149999_496338940719605_3976551025363691170_n

Posted in plăceri vinovate, păreri impertinente, Uncategorized

Clișeul: ” După tot ce am făcut pentru tine…”


21034584_494582767561889_3696744438572754370_n

Luăm două cupluri: primul cuplu în care ambii au fost generoși unul cu altul și iubirea a fost reciprocă și al doilea cuplu în care iubirea a fost unilaterală.  Primul cuplu la despărțire are șanse de armonie și după despărțire: în sensul că ambii pot rămâne foarte buni prieteni. În al doilea cuplu vor exista reminesciențe de genul: dacă il părăsește cel care a dăruit pe ăla care doar a primit de s-a îmbuibat și și-a hrănit ego-ul mult și bine, situația va fi ca-n bancul cu cerșetorul: : “De ce-mi dai 50 de bani? Ieri mi-ai dat un leu.” “Păi da, dar azi am pierdut nişte bani.” “Şi ce, dacă ai pierdut tu bani, de ce trebuie să sufăr eu?” 

Dacă părăsește cel care a primit de s-a îmbuibat, va fi cu : ” După tot ce am făcut pentru tine…”

Iubirea unilaterală e atunci când dai cu mingea în perete și ea în loc să vină în spre tine când ai lovit peretele, rămâne acolo. 

Sunt oameni care din timpul relației încearca manipularea cu :  ” După tot ce am făcut pentru tine…”. În clipa în care ai auzit asta, Fugi! Pe scurt – în clipa aia tebuie să știi că tu ești doar o sursă de umflat ego-ul și atât. Un om face ceva, ORICE, că vrea și simte să facă acel lucru. Dacă persoana aia la un moment dat, îți va băga fraza asta pe gît, îți spun că ai de-a face cu o persoană extrem de egoistă, manipulatoare, mitocancă ( pentru că niciun om cu bun simț nu ar aduce în discuție vreodată ce a făcut pentru tine) și la scurt timp după despărțire îți va face calculul la toate lucrurile alea pe care le-a făcut pentru tine. Va face o listă și va spune: Timpul meu petrecut cu tine valoarează 300 de lei, benzina de la mașină pentru toate excursiile în care te-am dus – 600 de lei, pentru toate ieșirile în oraș în care am fost gentleman și ți-am plătit cafeaua – 800 de lei, pentru că te-am încurajat în x situație-  400 de lei, pentru că am fost un romantic incurabil cu tine – 700 de lei …etc etc etc. Am trăit-o pe asta. Știu despre ce vorbesc. Da, există asemenea ființe. 

Un om care se respectă pe sine va uita în secunda următoare că a făcut ceva pentru tine și nu va aduce asta în discuție niciodată sub nici un pretext! O cârpă îți va aminti câte face pentru tine de ți se va acri și îți va ieși pe nas!