Posted in păreri impertinente, Uncategorized

Mitocanul dincolo de costum


745

Când vine vorba despre relații, chestii kinky, fantezii, fetish-uri, la mine lucrurile stau foarte simplu. Unul dintre fetish-urile mele este să ascult bătăile inmii bărbatului lângă care sunt. Mi se pare una dintre cele mai intime chestii pe care le poti face. Mai mult decât atât, este forma supremă de a a-l simți cu adevărat pe cel de lângă tine. Alții or avea fetish-uri mai perverse, unde totul se reduce la schimb de fluide. Chestii vulgare și fără pic de substanță. Când mă uit la un bărbat prima dată mă uit la ochi. Nu, nu la culoare. Ci la PRIVIRE, mai bine spus. În privirea unui om îi poți vedea sufletul. Mai mult decât atât, CREIERUL. Cum adică, creierul, or să se întrebe mulți. Foarte simplu, un om cu adevărat inteligent se vede din privire. Are un anumit fel de a privi. Oamenii proști, mediocrii au ochi de pește, goi și care nu îți transmit nimic. Deci, ăsta e primul lucru la care mă uit la un bărbat:privirea. Apoi, vocea. Vocea unui om spune multe. Cu cât un om are mai multe schimbări bruște de ton, cu cât behăie mai tare cu atât e mai prost si, atenție! mai agresiv.  Îi știți pe ăia care acum vorbesc pe un ton de bariton și în secunda doi au tonul vocii de scapete? Ei, de ăștia mă feresc fugând pământul. Și pe locul trei – la ce mă mai uit la un bărbat –  la zâmbet. Modul în care zâmbește un om  spune mai multe decât ți-ai imaginat despre el:  un om cald, arogant, un țicnit de la 9? Astea-s cele trei lucruri prin care scanez la prima vedere un bărbat. Restul lucrurilor sunt mai puțin relevante. Cele trei lucruri de mai sus îți dezvăluie imediat ce gen de bărbat e ăla. Genul cult, gentleman, discret, care are o eleganță aparte sau genul bărbatului cu micii și grătarul, genul mitocan. Oricît de tare s-ar cosmetiza un bărbat ( îmbrăcat la costum si cu facultăți peste facultăți) se simte mitocanul din el. Oricât ar vrea să intre in prima categorie, omulețul ăla mitocan din el îl dă de gol – din mici gesturi. Genul care pune mâna pe-o carte sau merge la operă doar așa ca să se dea DREPT ceea ce nu e și nu va fi niciodată. Asta se vede imediat! Dacă ești atent. N-ai cum să simulezi eleganța, dacă la bază e omul cu grătarul și micii, că n-ai cum! Ăia mai proști n-or să se prindă, dar ăilalți mai șlefuiți simt imediat ” grataragiul” din tine. 

Mitocanii au fetish-uri legate de schimbul de fluide, ceilalți – ce țin de suflet! Simplu. 

Posted in păreri impertinente, Uncategorized

Sindromul:” Te iubesc, bicicleta este galbenă”


12928262_1156442674396347_6880820677417261322_n

Mi se întîmplă rar să mă îndrăgostesc. Atât de rar, că atunci când se întâmplă e un soi de a opta minune în lume. Hahahahaha. Și când se întâmplă, mă comport ca o cretină. Probabil că și voi ați avut măcar o dată în viață Sindromul:” Te iubesc, bicicleta este galbenă”. Descriu imediat sindromul ăsta. Te uiți la el/ ea, taci ca idioata/idiotul, ai vrea să îi spui că ai un miliard de fantezii erotice cu el/ea, că te gândești non stop la el/ea, că…plm, că îl/o iubești, și tot ce îți iese pe gură după tăcerea penibilă dintre voi doi este : “Bicicleta este galbenă”. sau: “Afară e soare”. Sau: “Uite o muscă pe perete”. De astea.  Brusc, din omul ăla tupeist pus pe caterincă te transformi subit într-o cârpuliță moale, fără vlagă ( că mai are puțin și te ia dracu Smurdu), de o timiditate soră cu Jane Eyre.  Și vezi transformarea pe tine și atunci începi să o arzi arogant. Ca nu cumva ăla/aia să iși dea seama ce dracu se petrece cu tine. Mai bine te crede fugit/ă de la nouă decât îndrăgostită de îți dă borșu pă nas.  Mai bine : “Bicicleta este galbenă” decât: “Mă topesc ca lumânarea când te văd”. 

Și uite așa în loc să vorbiți deschis și sincer unul cu celălalt, purtați conversații absolut idioate și plicticoase pe seama ” bicicletei galbene”. 

https://www.youtube.com/watch?v=eXBBmJTFuYs

Posted in păreri impertinente, Uncategorized

Nu vă mai plângeți că nu aveți o comunicare bună cu copilul vostru!


cropped-10347404_851306668243284_2945126819349732562_n.jpg

Aud deseori prieteni de-ai mei care se plâng că părinții lor sunt super nașpa și abia așteaptă să scape de ei ( cât mai repede cu putință dacă se poate). 

Eu cu ai mei am avut mereu o relație foarte ok. Sigur, am avut și noi certurile și scandalurile noastre, însă nu aș putea niciodată să le reproșez ceva. Dintotdeauna mi-au dat libertate TOTALĂ! În timp ce prietenele mele din liceu plângeau că părinții nu le lasă în club sau dacă le lasă ( le lasă cu porția – la ora X back home), eu puteam să ies oricând și să stau cât aveam chef. De ce? Pentru că ai mei aveau încredere în mine. În timp ce prietenele mele plângeau că mama lor nu le lasă la munte cu prietenul, maică-mea nu mi-a interzis niciodată să fac ceva, să îmi pună restricții. Nu cred că mi-a pus vreodată vreo restricție. Singurul lucru pe care nu l-am putut face,nu mi-a dat voie, a fost Teatru. Poate că ăsta fost și este prețul LIBERTĂȚII mele. Pot să fac ORICE, ABSOLUT ORICE, dar nu teatru. Și pot înțelege. După ce mi-a explicat motivul pentru care nu vrea să fac teatru ( o traumă de-a ei din trecut), am acceptat și mai mult decât atât am înțeles și am empatizat cu ea. Și din respect și din drag pentru ea, nu am dat la UNATC. 

De fiecare dată când îi cer un sfat maică-mii, răspunsul ei este următorul: ” Tu știi cel mai bine ce e mai bine pentru tine. Eu sunt mama ta, dar tot nu pot să știu ce te face pe tine fericită sau cum îți e ție mai bine. TU decizi!”. Dacă mâine m-aș duce la ai mei acasă cu unu de 60 de ani, gras, slinos, însurat care are 10 copii acasă și le-aș zice: “El e Dănutz și e iubirea vieții mele”, la fel ar reacționa: “Tu știi cel mai bine ce îți face bine și ce nu”. 

Niciodată nu s-au băgat în relațiile mele. Am avut o relație de patru ani de zile, locuiam împreună cu Valeriu. Maică-mii, i-am zis doar atât : “Am pe unu și locuiesc cu el.” L-a văzut la față abia după 3 ani jumătate de relație și asta întâmplător.  Valeriu era cu mult mai mare decât mine. Când i-am zis maică-mii vârsta lui, reacția a fost: “Dacă tu ești fericită, asta contează. Și lasă că e mai bine unu mai matur, decât un pițiflender care habar nu are pe ce lume e”. 

Mulți prieteni de-ai mei refuză să își bage părinții pe facebook. Maică-mea și-a făcut și ea facebook acum un an și o am acolo la prieteni. Vede toate căcaturile pe care le postez. Plus că e fana blogului meu. Hahahahahaha. Nu mă feresc, n-am de ce. Dacă era o nebună care să îmi interzică lucruri, sau o convențională de aia rigidă, probabil că mă gândeam de două ori dacă să îi dau accept pe facebook. 

Așa că dragi părinți care vă plângeți că nu aveți o bună comunicare cu copilul vostru și că nu aveți acces la facebook-ul lui, meditați bine de tot la cât de mult i-ați interzis lucruri. Câte cenzuri i-ați băgat! Cât de mult v-ați dorit ca să vă împlinească vouă așteptările și cît de mult v-ați dorit să fie FERICIT/Ă! Meditați! 

 

Posted in păreri impertinente, Uncategorized

Uneori e indicat să știi să fi șulfă


421267_577504068956880_290520784_n

Cu alea de la mine de la serviciu lucrurile s-au mai liniștit. Sigur, dacă era după mine le dădeam foc demult. Însă, lucrurile sunt ceva mai complicate. Am încercat din greu să fiu în continuare EU, să nu mă murdăresc, să fiu eu așa cum simt. Eu care nu mă prefac că agreez pe cineva, eu care nu o ard lingușitor, eu REALĂ.  N-a mers. Așa că am găsit o altă modalitate de a supraviețui printre japițe.  ” Fă-te că ești șulfă, dar nu devenii o șulfă”. Si am pus masca de șulfă. La început e greu. Mai ales dacă ai niște principii și urăști din tot sufletul genul ăsta de oameni. Dar cu timpul am observat o chestie: Cu cât jucam mai tare rolul șulfei, cu atât mă distram mai mult. Prin rolul ăsta eu urinez cu boltă pe ele. Și ele nici nu simt asta. Și e amuzant, ironic chiar. Am învățat cu rolul ăsta să le-o trag peste bot MAHALAGEȘTE. Așa, în stilul lor ca să priceapă. Mă relaxează rolul ăsta și mă amuză foarte tare. Cine ar fi crezut că pot să o ard a la mahala? a la șulfi style? Uite, că se poate orice. Important e să NU DEVII AȘA. Să fi conștient mereu că e doar o modalitate de a supraviețui dându-le peste bot japițelor. Atâta tot. În clipa în care treci de barieră și nu mai știi care e masca și care ești tu, atunci e GRAV! Și trebuie să te oprești. 

Dar, pentru cineva care se cunoaște foarte bine și știe exact cât poate și dacă e conștient în permanență de ceea ce este, nu există nici un pericol în a i se lipi masca definitiv de față. E chiar indicat să ai masca șulfei. Ideal e să știi CÂND SĂ O FOLOSEȘTI, Cât să o folosești, și UNDE E LIMITA! Dacă păstrezi aceste coordonate, nu e nici un pericol în a deveni și tu la rândul tău o japiță. 

 

Posted in Eu si Valeriu, Uncategorized

The empire I’ll never find


b3b50b0ab4bf138b96b219421691edbb

 

El Comandate. Ora 3:00 dimineața. Deja am băut 2 pahare de  Whiskey si sunt destul de amețită. Ies afară din club. Mă așez undeva pe bordură. Vine și Valeriu după mine.  El a băut ceva mai mult ca mine. 

-Nu mai suport. 

-Ce nu mai suporți? 

-Situația asta cu noi…

-Nu înțeleg. 

Și chiar nu înțelegeam. 

-Sunt rezerva ta, Ramona? 

-Ce ai, mă? Ce naiba ți-a venit?

-Ce suntem noi doi, Ramona?

-Prieteni. Prieteni…mai speciali!

-Mă fut în specialul tău!

E nervos. Ce dracu i-a venit așa din senin? Am râs, am dansat și deodată l-a apucat! 

-Măi, ce ai?

-De ce nu vrei să avem o relație normală? Eu sunt dispus să las totul baltă în Germania și să vin aici, de tot! Știi asta, nu? Știi! Ce plm te împiedică să fim o relație normală?

-Ne e bine așa cum suntem!

-Ție îți e bine! Ție! Dacă nu era M. nu mai știam de tine de 3 ani de zile. De când te-ai despărțit de mine ca idioata. PRIN MAIL, MĂ! Prin mail mi-ai dat cu tifla! Seara te las bine, îmi zici că mă iubești și dimineața mă trezesc în casă fără tine și cu scrisoare de adio pe mail! Dintr-o dată, din senin! Daca nu era M. care să înțeleagă disperarea mea, eu nu mai știam nimic de tine de 3 ani de zile!

-Puteai să mă cauți tu!

-Unde să te caut, idioato? Unde? Mi-ai dat block peste tot : mail, facebook, telefon, acasă la tine nu răspundeai la ușă, nimic! Unde să te caut la facultate? Să fac acolo circ? Ai înnebunit de tot! Noroc cu M. că ți-a băgat mințile în cap și a codoșit ea frumos și subtil totul. Și tot ți-a luat 6 luni de zile până să mă deblochezi și să vorbim!

-Mda. Și?

-Și de atunci totul s-a schimbat. Nu numai că nu ai mai vrut să mai fim împreună, dar de atunci mă ții ca pe un cățel. Ți-e teamă de angajament? Așa rău ți-a fost 4 ani de zile cu mine? Așa nasoală a fost relația noastră?

-Din contră. Ai fost și ești tot ce mi-am dorit.

-Și atunci? Nu te înțeleg! Fă-mă te rog să pricep și eu. Ce te reține să fim un cuplu normal?

-Nu vreau să mai vorbesc despre asta. Te rog!

-Iar fugi? Iar eviți?

-Am chef să dansez.

Intru în club. Dansez. Valeriu vine după mine. Mă ia de mână. Și mă privește fix.

-Nu mai fugi! Nu acum!

Mă îmbrățișează! Vreau să fug, dar ceva mă ține acolo. Parcă ar fi o mână invizibilă care mă împinge spre el. Dar senzația e de fugă. Dar stau acolo și aud muzica. 

” I had nine lives but I lost all of them
And I’ve been searching in the night and I’ve been searching in the rain
I tried to find them, but they disappeared

” For now I know that things gone past are never to be found again
No never never again
I had nine lives, but lost all of them

” That could’ve constructed the empire in my mind
The empire I’ll never find
I had a plan, but that was where it ended, ended”