Posted in Uncategorized

Atitudinea de cerșeală misecuvenistă


Bă, nene…pe mine cerșitul ăsta într-un mod de misecuvenism începe să mă irite grav. O tipă ( nu dau nume) m-a tot bîzîit de vreo cîteva ori cu diverse cerințe pe un ton de misecuvenism. Fara sa tina cont de timpul si resursele tale. Tot de atatea ori am vrut sa o ajut. În principiu, sunt un om care DACA POATE sa ajute pe cineva, o face. Ultima data mi-a cerut sa ii scriu niste cronici pentru niste filme, pentru ca avea examen la facultate.

X: Îmi scrii si mie niste cronici pentru examen?

Nu tu te rog, nimic.

Eu: ok, imi spui ce anume iti trebuie.

X: Trebuie sa te platesc?

Eu: Nu. Nu iau bani din asta.

Adica mizand pe faptul ca daca ma plateste, acel te rog frumos, ai timp, etc…nu isi are locul! De aia fata nu a spus te rog dintr-un inceput, doar ma plateste, nu? hahahaha

X: Sunt in sesiune si nu am timp sa fac tot. Un proiect cultural. E mult de scris.

Eu: scrie-mi te rog maine ce ai nevoie si in cat timp iti trebuie.

Dupa care a disparut din peisaj. DE TOT!!!!!

Mi s-a parut bizar, mai ales ca asa procedase mereu. Cerea cate ceva, tu om de bun simt si filantropic te angajai sa o ajuti si apoi ori disparea, ori zicea ca defapt vrea altceva.

Vorbind azi cu o amica, imi povesteste ca prin acelasi lucru a trecut si ea cu individa. Pe modul de cerseala misecuvenism. Mai pe scurt, asta i-a cerut amicei mele 80 pentru o profa, gen sa ii trimita amica asta a mea bani. Si amica i-a trimis 50 ca mai mult nu avea. Reactia tipei a fost: Doar 50? Adica, serios???Omul se ofera sa te ajute cu banii pe care ii are si tot tu faci gura ca e prea putin? Si aia erau banii pe care amica mea ii primise pentru ziua ei! WTF??!!!

Amica ( catre mine) : Ramo, aia erau banii mei primiti de ziua mea.

Eu: E ca in bancul cu cersetorul. ” Dă si mie 10 lei”. Si tu ii di 5 ca atata ai. Si vine cersetorul si te ia la intrebari ca de ce doar atat. Si ii explici ca astia sunt toti banii tai. Si cersetorul iti raspunde: ” Pai, si trebuie sa sufar eu?” Asa si nesimtita asta!

Repet: sunt un om care daca poate ajuta,ajuta! insa atitudinea asta de misecuvenism imi taie orice elan de a ajuta persoana in cauza!!!

Advertisements
Posted in filme, filme, teatru și opinii, păreri impertinente

Salò o le 120 giornate di Sodoma


Pe net e continuu lăudat filmul Cele 120 de zile ale Sadomei, a lui Paolo Pasolini. Curioasa, m-am uitat la film. Este un film de NEVAZUT. Nu sunt nici sensibilA, nici pudibonda, recunosc arta cand o vad.. dar asa ceva este pur si simplu de nevazut. Nu conteaza ca la baza filmului a stat marchizul de Sade. Ok, am inteles metafora : Pasolini transpune cinematografic estetica cruzimii, cruzime pe care o asocieaza constient cu fascismul.Insa acest film este de-a dreptul SCARBOS, absolut Dezgustator!!! Cred ca toti bolnavii psihic au făcut pe ei de emotie vizionand filmul asta! Daca vrei sa transmiti oroare intr-un film artistic, o poti face intr-un mod absolut superb fara sa scarbesti pe nimeni!

” Manuscrisul „Les Cent Vingt Journées de Sodome“ („120 de zile ale Sodomei“), scris de Sade în închisoarea Bastilia în 1785, care a fost ascuns, furat, vândut, disputat în justiţie între Elveţia şi Franţa şi, în cele din urmă, vândut cu 7 milioane de euro, a revenit la Paris, în anul bicentenarului morţii marchizului.”

Salò este despre putere, despre orice tip de putere, şi despre strânsa legătură dintre putere şi tortură, în toate formele sale – fizică, psihologică şi emoţională.

Aici, patru fascişti libertini – Ducele, Episcopul, Magistratul şi Preşedintele – răpesc 9 băieţi şi 9 fete dintr-un sat şi îi duc într-un loc izolat, unde îi umilesc, îi supun torturii şi abuzurilor sexuale, iar în final îi omoară. “Voi, creaturi inferioare, destinate plăcerii noastre. Nu vă aşteptaţi să găsiţi aici libertatea pe care o aveaţi în lumea exterioară. Sunteţi dincolo de «legalitate». Nimeni nu ştie că sunteţi aici. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, sunteţi ca şi morţi.” – sunt cuvintele cu care sunt întâmpinaţi cei 18 tineri.

Posted in mare e spitalul Obregia, mon amour, plăceri vinovate, păreri impertinente

De ce să fii penibil la 20 de ani, cînd poți fi și mai penibil la 60 de ani?


Eram la o petrecere de Valentine s day, intr-un local cu mai multi prieteni. La un moment dat, o doamnă ( să aibă vreo 60 de ani, desi părea de 50) s-a gîndit cum să facă să fie penibilă. Și, cumva a găsit răspunsul. Dintr-o dată, o văd pe această femeie de 60 de ani, cum se duce pe scenă și se întinde acolo ca o domnișoară de pension așteptînd să se mărite, cu o față îndurerată, nostalgică, ruptă cumva dintr-un film penibil siropos, cu microfonul în mînă, așteptînd ( ceva) pe fundalul melodiei Je t’aime Lara Fabian. Stătea ca o Penelopa în așteptarea lui Ulise.

Apare și bărbac-său în peisaj. Cu mîna tremurîndă pe microfon, lacrimi șiroind de zici că s-a sparte vreo conductă ceva de la toaletă, începe să îi spună de față cu toată lumea ce mult îl iubește ea. Că acasă în intimitate nu putea.

Unii din local încep să-și dea coate, alții să rîdă în hohote, alții să îi joace în strună spre amuzamentul lor și asa mai departe.

Văzând toată scena aia extrem de penibilă, m-a fost milă de ea. De ce te-ai situa într-o poziție atît de caraghioasă? De ce? Nu interesa pe absolut nimeni de acolo cît de mult îl iubești tu pe bărba-tău. Pe absolut nimeni. Și apoi, după ce a terminat declarația, m-am prins. Femeia juca teatru la microfon. Tot plînsul ăla fusese pentru SCENĂ! Imediat cum a terminat cu declarația, cum si-a revenit la normal, hahahahahaha.

Înțeleg să o arzi teribilist și histrionic caraghios la 20 de ani, dar la 60 de ani de ce? De ce să te pui într-o postură atît de jenantă? De ce să urli la portavoce sentimente și lăcrimi false?

Nu am nimic cu dragostea afișată public, serios. Doar că puțin dozaj frate, nu să pici într-un asemenea penibil. Una e să fii romantic și alta e să fii CARAGHIOS! E o diferență uriașă!

Eu cînd vă zic că ne place să fim ridicoli….

Posted in ce mai citim

Cartea lui Bruckner te obligă la introspecție, vrei nu vrei – ești cumva forțat să o faci.


În urmă cu ceva timp am citit o carte atât de bună – încît mi-a rămas în minte ca pe o amintire plăcută. Rar mi se întîmplă să mă entuziasmeze ceva atât de tare, să îmi placă ceva atît de mult. Cartea despre care vreau să vă vorbesc puțin se cheamă Hoții de frumusețe și este scrisă de Pascal Bruckner.

Povestea e spusă din perspectiva lui Benjamin, dar și din perspectiva unei psihiatre ce devine confidenta acestuia după ce scapă de cei trei ″hoți de frumusețe″.

Hoții de frumusețe este o carte pe care am lăsat-o cu greu din mână! O meditație asupra unui lucru atât de relativ și totuși atât de râvnit: frumusețea (de ce nu, frumusețea veșnică?). O carte pentru cititori rafinați și lipsiți de prejudecăți!

 Frumuseţea e un capital care se delapidează în fiecare zi, şi frumoasele sunt nişte suverane aşezate pe un tron ce se clatină.’’
Lumea pe care Pascal Brukner o prezintă în ’’Hoţii de frumuseţe’’arată, din păcate, societatea actuală. Frumuseţea este obiectul efemer de la care porneşte totul.
Să tresupunem că vă plimbaţi liniştiţi pe un câmp, când deodată v-aţi rătăci. Ajungeţi la singura casă din acea zonă şi…şi sunteţi ţinuţi captivi pentru că sunteţi frumosi. Ce părere aţi avea? O glumă stupidă realizată de prieteni. Dar nu, totul e real, acei oameni chiar vor să te ţină captiv pentru frumuseţea ta.

Bruckner are capacitatea de a descrie totul cu o maximă detașare, dar în același timp filmic. E imposibil să nu treci de la simpatie la ură, la dezgust, dar și la un fel de autoanaliză – citind cartea. Cartea lui Bruckner te obligă la introspecție, vrei nu vrei – ești cumva forțat să o faci.

’’La graniţa dintre Elveţia şi Franţa, trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseţii.’’
Familia Steiner, cunoscută pentru influenţa sa în zonă şi servitorul lor Raymond formează un trio demonic din cauza frumuseţii ireversibile. ’’Creierul’’ grupului este Francesca, femeia trecută de zilele fericite când era dorită de toţi bărbaţii. Ea spune: ’’frumuseţea îi dă, poate, unei fiinţe omeneşti statului unei opere de artă, dar un fleac o poate transforma pe regina de ieri într-o zdreanţă.’’ Îşi aduce aminte cu durere momentele de glorie când deborda de senzualitate, când era o adevărată teroare pentru bărbaţi. Ea nu reuşeşte să-şi accepte identitatea, faptul că a îmbătrânit şi că nu va putea da timpul înapoi. Şi astfel casa aceea devine locul unde frumuseţea tinerelor moare iar ei întineresc pentru un moment.
Jérome, bătrânul care, odinioară putea convinge pe oricine să-i intre-n pat, un adorator al femeii, trăieşte astăzi conform soţiei sale, împotriva frumuseţii.

Întregul roman nu e nimic altceva decât o metaforă a societăţii, societate în care depravarea şi pierderea identităţii au un rang de normalitate.

Romanul se desfasoara pe doua planuri: al ascultatorului si al povestitorului, acesta din urma fiind implicat direct in actiune. Ascultatoarea este o tanara, un medic psihiatru care lucreaza intr-un spital de urgente din Paris, dar a carei frumusete nu i-a adus nici slujba dorita, nici relatia visata. Povestitorul este Benjamin, tanarul cu suflet de batran, a carui viata se schimba definitiv o data cu aparitia frumoasei Helene. In ce fel se vor intersecta toate aceste destine? Este frumusetea “o certitudine de dezastru” si nu “o promisiune de fericire”? La finalul romanului, intrebarile acestea (si nu numai) isi vor gasi raspuns, dar multe altele se vor naste. Mie mi-a placut in mod special felul in care a fost construita naratiunea: gradat, uneori povestirea intrerupandu-se pentru sporirea suspansului, fiind reluata dupa cateva pagini. 

“Perversiunea mea personală este aceea de a fi patologic de normală”. – una dintre fraze care mi-a rămas întipărită în minte și care scoate în evidență faptul că trăim într-o societate extrem de bolnavă, iar cel care este cât de cît normal – este considerat cumva CIUDATUL socității.

Posted in Uncategorized

Trăim într-o lume tare bolnavă


Știu că n-am mai scris de mult și că nu mai puteați de dorul meu să știți ce mai fac și ce-mi mai lucrează mintea. Pur și simplu, n-am avut chef să scriu. M-am cam plafonat, cred. În ultimii doi ani ( prin cîte chestii de rahat am trecut), am impresia că am îmbătrânit cu vreo douăzeci- treizeci de ani. Serios, pare o glumă, dar nu-i.

În seara asta vorbeam cu o prietenă și îmi explica pe un ton didactic și supărat că oamenii s-au tâmpit și se tîmpesc din ce în ce mai tare pe zi ce trece. Și are dreptate.

Există vreo femeie care să nu-și fi tatuat sprîncenele? Pe bune, peste tot pe unde mă uit, văd numai Nike-uri. Cine a făcut puțină chimie în școală, știe ca defapt ce bagă aceste femei în corpul lor este PLUMB. Cam cât de cretin poți să fii să-ți bagi PLUMB??? Pe lîngă faptul că arată absolut hidos.

Peste tot pe unde mă uit, văd femei cu unghii luuuungi vopsite în toate culorile și cu muuulte ștrasuri, cât mai multe.

Peste tot pe unde mă uit, văd femei botoxate în cur și-n buze, în pomeți, în frunte…extensii….

Ne ducem dracului cu toții! O lume absolut BOLNAVĂ! Din ce în ce mai BOLNAVĂ.

Desi, numerosi bărbați le critică, tot ei sunt cei care se uita la genul ăsta de femei. Un paradox. Te duci înspre ceea ce critici. Critici târfulițele și ceea ce se promovează la Tv? Brusc cum una din asta îți iese în cale, cum salivezi ca un handicapat.

Inclusiv sexul dacă stai să te gîndești e din ce în ce mai deviant în ziua de azi. Nu ne mai mulțumim cu sex normal, nuuuu. Vrem toate deviațiile la pachet, swingări, fuckface și tot ce văd masculii pe site-urile porno. Dacă e normal, e banal. Dacă e normal, ești socotită frigidă, călugăriță etc.

Chiar în urmă cu o lună mă întîlnisem cu un tip. Simpatic foc, frumușel. Mi-a povestit două ore cum el și fosta lui iubită cu care avea de gînd să se și însoare erau swingări și agățau cupluri. Ce m-a uimit nu era că era swingăr și îi plăceau deviațiile astea, ci lejeritatea cu care vorbea, ca și cum era cel mai firesc lucru de pe mapamond. Omu’ nu vedea nimic aiurea în asta: să-ți vezi iubita cum se fute cu altul și ea pe tine. Ceva firesc 😀

Trăim într-o lume în care dacă spui că ești psiholog, ești luat la mișto continuu. Auzi numai replici de genul: Și acum mă psihanalizezi? Nu fă pe psiholoaga cu mine!

Pe scurt, dacă ești psiholog – se întoarce totul împotriva ta.

Trăim într-o lume în care dacă spui că hobby-urile tale sunt : cititul, teatru, filmele, scrisul – ești socotit EXTREM DE BORING!!!! Gen ai hobby-uri de pensionari! ( am trăit-o și pe asta).

Trăim într-o lume în care dacă nu arăți ca târfulițele de la Tv ( ceea ce ni se bagă pe gât zilnic), ci arăți decent, normal – ești socotită URÂTĂ, ANOSTĂ!

Trăim într-o lume în care dacă la o întâlnire nu te comporți ca o RETARDATĂ MINTAL care să râdă ca vițica din ORICE și să fie din cale afară de dezinhibată – ești socotită PREA SOBRĂ, PREA SERIOASĂ, PLICTICOASĂ!

Trăim într-o lume tare bolnavă, iar șansele ca lucrurile să meargă înspre însănătoșire nu prea există, însă există MARI ȘANSE – să meargă din ce în ce mai rău! Asta se PROMOVEAZĂ ȘI SE BAGĂ PE GÂT CU POLONICUL ZI DE ZI!!!!